Constrângerea spiritului

Este constrângerea dăunătoare spiritului, pentru că nu îi înţelege cursul lui natural ori este constructivă, fiindcă eliberează spiritul de slăbiciunea trupului care îl poartă, disciplinându-l? Urăsc constrângerea şi, totuşi, îi sunt dator şi îi voi rămâne dator pentru tot restul vieţii pentru că mi-a arătat că hrana spiritului este doar aceea care satisface şi rigorile raţiunii.

Într-o zi voi avea un fiu, iar spiritul lui trebuie să strălucească. Sunt mândru de el înainte de a-l cunoaşte, fiindcă ştiu că va reuşi. Binele nu trebuie ales niciodată din constrângere, alminteri moralitatea va însemna inhibarea sentimentelor şi nu idealul lor. Şi totuşi, constrângerea trebuie să existe, pentru că nu există spirit fără prihană, deci el trebuie corectat. Dar ceea ce trebuie constrâns nu e spiritul, ci actul săvârşit de trup, astfel, spiritul va învăţa să îşi verse dorinţele liber în lume, dar cu preţul disconfortului trupesc.

Dacă interzici crima, vei aduce pacea, dar când interzici ura, sufoci spiritul.

Să merg la vot?

România este o ţară săracă, neproductivă şi coruptă, nu fiindcă am votat prost, ci fiindcă nu am avut din ce alege. Ştim cu toţii cum se ajunge în funcţii înalte în stat, pe căi pe care nici un om cu bun simţ nu ar călca, iar metodele de care se folosesc pentru a ajunge să candideze, de exemplu, pentru preşedinţie, nici nu vreau să mi le imaginez. Şi aceste creaturi cu aspect uman, unele nici măcar atât, ne vorbesc despre binele pe care l-ar face dacă i-am vota şi ce sentimente nobile îi imping să candideze, ca şi cum nu ştim cu toţii motivul pentru care s-au luptat să ajungă până unde au ajuns. Iar ceea ce va fi după ce îi vom vota e, din nou, ştiut de toţi, adică promisiuni încălcate folosind scuze stupide ş.a.m.d.

Singurul argument pentru care mersul la vot are un sens e acela că avem puterea de a alege răul cel mai mic. Iar argumentul contra este că acea diferenţă este pur şi simplu prea mică pentru a merita ”deranjul”. Şi oricum, mă simt jignit, în intelectul meu, mergând să votez acea persoană care apare pe panoul electoral cu o expresie tâmpă şi un slogan jenant, stau la cozi, îndur frig, poate pierd un film bun la televizor, nu adunăm şi ne călcăm în picioare unii pe alţii, şi de ce? Numai ca să iasă la vot unul şi nu celălalt? Poate greşesc, dar nu cred că merită.

Care e decizia morală? Merită timpul pierdut sau nu?

Sugestii

Este imposibil să pot ”alimenta” de unul singur acest blog, accept orice fel de sugestii şi orice fel de ajutor, nu precizez ce fel de sugestii sau ce fel de ajutor tocmai pentru a nu le constrânge. Fiecare persoană e unică în felul ei, iar de la o vârstă încolo, fiecare om e un specialist într-un anume domeniu, domeniu care necesită un fel aparte de a gândi. Poate acesta e motivul pentru care, deşi odată cu trecerea anilor plăcerile de zi cu zi devin tot mai plicticoase, savoarea discuţiilor libere se înalţă, se rafinează şi se transformă într-un soi de aventură plină de surprize.

Vă mulţumesc anticipat pentru fiecare literă, semn de punctuaţie, spaţiu liber şi emoticon prin care veţi răspunde rugăminţii mele, cererii mele de ajutor.

Predestinare ”de la distanţă”

Dacă ai afla că Dumnezeu în acest moment e sigur că tu vei ajunge în infern, să spunem că un arhanghel ar coborî din cer şi ţi-ar şopti sau Dumnezeu ţi-ar da şansa de a-i pune o întrebare şi aceasta ar fi întrebarea pe care i-ai pune-o, întrebarea mea e: Ce şanse ai avea să mai ajungi în Rai dacă Dumnezeu ţi-ar spune că după ce îţi vei trăi viaţa vei ajunge cu siguranţă în Iad? Pentru că Dumnezeu nu poate greşi, practic sunt 0% şanse să ajungi în Rai şi 100% să ajungi în Iad, cum se poate aceasta numi libertate? Şi în clipa asta Dumnezeu ştie dacă tu sau orcine altcineva de pe Pământ va ajunge sau nu în Rai, deci nimeni de pe acest Pământ nu are nici o şansă să aleagă Raiul sau Iadul, bieţii pământeni trăiesc doar iluzia că sunt liberi să aleagă pentru simplul motiv că nu ştiu ce vor alege.

Iar această regulă se aplică fiecărui gest, dacă acum vei clipi odată sau de două ori, Dumnezeu va şti cu siguranţă cât de repede ai facut-o şi în ce moment. Ce putere ai avut să clipeşti mai târziu sau mai devreme? Niciuna. Iar dacă El ştie că vei alege greşit, de ce te mai povăţuieşte, ştiind că aceasta nu îţi va schimba alegerea? Şi pe deasupra te şi pedepseşte fiindcă nu i-ai urmat povaţa, pe care ştia că nu o vei urma înainte de a ţi-o da. Ţi-a dat-o cu scopul de a te pedepsi pentru că nu ai urmat-o, că doar aceasta a fost singura consecinţă a poveţei Lui şi El ştia asta?

Am găsit o replică, dar nu suficient de convingătoare, care să îmi liniştească această tulburare:

Mergând pe acest raţionament, ceea ce ne îngrădeşte această libertate este faptul că El ştia. Dacă El nu ar şti ce vom alege, atunci ne-am considera liberi.

Dacă eu sunt sigur că un anume student va pica un anume examen, fiindcă ştiu cât e de greu acest examen şi ştiu că nu a învăţat pentru acest examen, îl constrâng eu să îl pice doar fiindcă eu sunt sigur de asta? Nu, el este constrâns, dar nu de mine, ci de faptul că nu a învăţat pentru acel examen. Mai mult, chiar el mă constrânge pe mine să cred că va pica examenul, lăsându-mă să văd că nu s-a pregatit deloc.

Aşadar, dacă Dumnezeu ştie că vom eşua, nu El ne constrânge pe noi să eşuăm, ci noi îl constrângem pe El să creadă asta.

Sunt minunile raţionale?

Dacă elimini din ceea ce crezi, tot ceea ce nu poate fi demonstrat raţional, elimini astfel şi premizele raţionamentelor pe care le poţi face, pentru că în fiecare demonstraţie raţională se acceptă ideea de axiomă.

“Înmulţirea pâinilor” este la fel de greu de demonstrat ca şi validitatea operaţiilor matematice. Cum îmi demonstrezi matematic că dacă primesc de două ori câte un măr atunci voi avea două mere? “Prin exemplul practic” îmi răspunzi tu, dar dacă cazul practic este suficient pentru a substitui demonstraţia raţională înseamnă că faptele inexplicabile sunt demonstrate raţional prin faptul că s-au întamplat.

E rezonabil să crezi că un lucru e posibil doar dacă l-ai văzut înainte sau doar dacă l-ai demonstrat pe cale clasică, dar e inadmisibil să ridici ceea ce percepi prin simţuri şi raţionezi, folosind axiome, la nivelul de demonstraţie infailibilă.

Sensul acestui blog

În pragul oricărei decizii ne confruntăm nu doar cu o dilemă raţională, ci şi cu una morală. Nu mă refer doar la decizii ca: “să accept această mită?” sau “această persoană îmi merită iertarea?” decizii care se dovedesc adesea ieşit din comun de delicate pentru conştiintă, dar nu necesită un efort raţional deosebit. E vorba de orice decizie pe care o luăm, fiindcă orice act pe care îl săvârşim are la un moment dat un efect în sfera morală, iar acest efect îl putem, mai mult sau mai puţin anticipa, ceea ce face ca fiecare decizie a noastră să fie mai mult sau mai puţin morală.

Motivul pentru care conştientizarea acestei realităţi este importantă este în primul rând faptul că este o realitate şi nu am vrea să trecem prin viaţă ignorând o realitate. Mai ales că această realitate ne priveşte direct, ne afectează fiecare decizie, precum ne afectează şi satisfacţia pe care o resimţim în urma luării deciziei.

Am putea spune însă, că există decizii care se situează doar în sfera raţională, spre exemplu o dificultate matematică: “ne aflăm în toiul unei probleme de geometrie în spaţiu şi nu vedem cum am putea afla volumul unui corp dacă nu îi cunoaştem înălţimea. Metodele prin care aş putea ajunge la rezolvarea problemei ar putea oare avea acum sau mai târziu implicaţii morale?” Ceea ce însă ne scapă în acest moment este că găsirea metodelor prin care se poate rezolva respectiva problemă nu este singura alternativă pe care o avem în acel moment, există şi opţiunea de a nu rezolva problema şi de a face orice altceva este posibil în locul şi momentul respectiv. Spre exemplu, dacă acest elev de clasa a VIII-a are a doua zi teză la Limba Româna sau dacă mama lui e obosită şi are nevoie de ajutor, atunci fiecare metodă de a rezolva această dificultate matematică e greşită, din punct de vedere moral.

Situaţia prezentată mai sus este de multe ori “pusă în scenă” de noi înşine, tocmai pentru a ignora o alternativă morală. Atunci cand soţia mea, spre exemplu, începe să spele un morman de vase, de multe ori revin la munca mea pe calculator (pe care până la ora aceea o lăsasem baltă) punându-mi întrebări de ordin tehnic, ignorând cu buna ştiinţă realitatea situaţiei. Dacă se poate, atunci cand revine din bucătărie, să îmi fac auzit un oftat prelung şi necăjit :)

Aşadar, există o realitate palpabilă şi una nevăzută, aceea a consecinţelor faptelor noastre, a dorinţelor fără astâmpăr care aşteaptă momentul potrivit şi a raţionamentelor evidente care totuşi nu ne conving. Iar de cealaltă parte suntem noi, trinitatea: impuls-moralitate-raţiune, cântărind totul pe această balanţă cu trei taleri, încercând zadarnic să-i încărcăm pe toţi trei cu aceeaşi greutate în acelaşi timp. Iar pe acest blog intenţionez să scoatem la iveală bolile impulsului, pericolele moralităţii şi limitele raţiunii, pentru a dobândi, dacă nu puterea de a recunoaşte adevărul şi de a alege corect, cel puţin capacitatea de a alege cu un plus de discernământ moral.

Dacă în cazul anterior a fost nevoie doar de un minim efort de autoanaliză, în această ultimă problemă, este nevoie de perseverenţă, autocontrol şi sinceritate. E însuşi motivul care m-a împins să fac acest blog şi anume: superioritatea covârşitoare, ca şi cantitate, a argumentelor care scuză imoralitatea faţă de cele care dezvăluie temelia morală a oricărei decizii. Iată de ce, în ziua de azi, moralitatea, care dă strălucire şi sens raţiunii, e prezentată ca cel mai mare inamic al ei şi omul moral, deshidratat raţional, s-a schimonosit, s-a transfigurat, s-a pocit într-o creatură tristă, încăpăţânată şi aridă, acceptând statutul de om iraţional. Este o nedreptate insuportabilă şi sper că iniţiativa mea de a convinge raţiunea, folosind doar argumente, că moralitatea este pe gustul ei, nu se va dovedi a fi o decizie ”iraţională”.