În pragul oricărei decizii ne confruntăm nu doar cu o dilemă raţională, ci şi cu una morală. Nu mă refer doar la decizii ca: “să accept această mită?” sau “această persoană îmi merită iertarea?” decizii care se dovedesc adesea ieşit din comun de delicate pentru conştiintă, dar nu necesită un efort raţional deosebit. E vorba de orice decizie pe care o luăm, fiindcă orice act pe care îl săvârşim are la un moment dat un efect în sfera morală, iar acest efect îl putem, mai mult sau mai puţin anticipa, ceea ce face ca fiecare decizie a noastră să fie mai mult sau mai puţin morală.
Motivul pentru care conştientizarea acestei realităţi este importantă este în primul rând faptul că este o realitate şi nu am vrea să trecem prin viaţă ignorând o realitate. Mai ales că această realitate ne priveşte direct, ne afectează fiecare decizie, precum ne afectează şi satisfacţia pe care o resimţim în urma luării deciziei.
Am putea spune însă, că există decizii care se situează doar în sfera raţională, spre exemplu o dificultate matematică: “ne aflăm în toiul unei probleme de geometrie în spaţiu şi nu vedem cum am putea afla volumul unui corp dacă nu îi cunoaştem înălţimea. Metodele prin care aş putea ajunge la rezolvarea problemei ar putea oare avea acum sau mai târziu implicaţii morale?” Ceea ce însă ne scapă în acest moment este că găsirea metodelor prin care se poate rezolva respectiva problemă nu este singura alternativă pe care o avem în acel moment, există şi opţiunea de a nu rezolva problema şi de a face orice altceva este posibil în locul şi momentul respectiv. Spre exemplu, dacă acest elev de clasa a VIII-a are a doua zi teză la Limba Româna sau dacă mama lui e obosită şi are nevoie de ajutor, atunci fiecare metodă de a rezolva această dificultate matematică e greşită, din punct de vedere moral.
Situaţia prezentată mai sus este de multe ori “pusă în scenă” de noi înşine, tocmai pentru a ignora o alternativă morală. Atunci cand soţia mea, spre exemplu, începe să spele un morman de vase, de multe ori revin la munca mea pe calculator (pe care până la ora aceea o lăsasem baltă) punându-mi întrebări de ordin tehnic, ignorând cu buna ştiinţă realitatea situaţiei. Dacă se poate, atunci cand revine din bucătărie, să îmi fac auzit un oftat prelung şi necăjit :)
Aşadar, există o realitate palpabilă şi una nevăzută, aceea a consecinţelor faptelor noastre, a dorinţelor fără astâmpăr care aşteaptă momentul potrivit şi a raţionamentelor evidente care totuşi nu ne conving. Iar de cealaltă parte suntem noi, trinitatea: impuls-moralitate-raţiune, cântărind totul pe această balanţă cu trei taleri, încercând zadarnic să-i încărcăm pe toţi trei cu aceeaşi greutate în acelaşi timp. Iar pe acest blog intenţionez să scoatem la iveală bolile impulsului, pericolele moralităţii şi limitele raţiunii, pentru a dobândi, dacă nu puterea de a recunoaşte adevărul şi de a alege corect, cel puţin capacitatea de a alege cu un plus de discernământ moral.
Dacă în cazul anterior a fost nevoie doar de un minim efort de autoanaliză, în această ultimă problemă, este nevoie de perseverenţă, autocontrol şi sinceritate. E însuşi motivul care m-a împins să fac acest blog şi anume: superioritatea covârşitoare, ca şi cantitate, a argumentelor care scuză imoralitatea faţă de cele care dezvăluie temelia morală a oricărei decizii. Iată de ce, în ziua de azi, moralitatea, care dă strălucire şi sens raţiunii, e prezentată ca cel mai mare inamic al ei şi omul moral, deshidratat raţional, s-a schimonosit, s-a transfigurat, s-a pocit într-o creatură tristă, încăpăţânată şi aridă, acceptând statutul de om iraţional. Este o nedreptate insuportabilă şi sper că iniţiativa mea de a convinge raţiunea, folosind doar argumente, că moralitatea este pe gustul ei, nu se va dovedi a fi o decizie ”iraţională”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu